Inainte

E seara si ma plimb pe strada. Mi-e frig, mi-e tare frig, rochia mea alba nu e facuta pentru o plimbare noaptea. Imi cuprind corpul cu mainile si merg mai departe. Nu, acasa nu ma duc, nu vreau, e prea multa tristete acolo. Am renuntat de curand si la hainele mele negre, imbracandu-ma in alb, sper sa alung durerea.
Trec pe langa un magazin care are in loc de geamuri, oglinzi. Ma opresc in dreptul uneia si ma privesc. Par atat de inocenta in rochia asta, atat de.. pura, asta cred ca e cuvantul. Incep si plang. Asta nu sunt eu, imi zic, si o iau la fuga pe strada pustie, luminata din 5 in 5 metri de cate un felinar obosit.
Ma opresc la o intersectie. Pe unde sa o iau. La dreapta, e negru, e mult prea intunecat, iaar la stanga, sunt prea multe lumini. Ma asez langa un zid. Imi cuprind genunghii cu mainile si incep sa plang. E atat de greu sa-ti alegi calea...
Dupa 5 minute, aud pasi venind spre mine. Ma uit in sus si vad o batrana care imi intinde mana "ce ai patit draga mea?". Ma uit socata la mana, pe urma la chipul ei. Ce vrea batrana asta de la mine, de ce e asa buna cu mine, nu e speriata? nu ar trebui sa fie speriata?
"Te inteleg perfect" imi zice aceasta.
Cum, ce a zis? Ca ma intelege perfect? Dar cum, nu am zis nimic, ce sa inteleaga ea?
Si in secunda urmatoare, o vad asezata langa mine.
Nu cred ca am vazut in viata mea o asemenea persoana.
Ma cuprinde in brate si imi zice "exact aici am plans si eu, acum 40 de ani. Tin minte si acum, era o zi la fel de urata ca asta, si eram imbracata in rochia alba a mamei."
Ma uit la rochia mea, e alba....
"Si.. ce ati facut? vreau sa zic..." am intrebat eu..
"Draga mea, eu, am mers inainte. Nici stanga, nici dreapta, inainte!"
M-am intors la ea, dar batrana nu mai era langa mine. M-am ridicat repede si m-am uitat in fiecare parte. In departare, vad o silueta.
"Inainte!" mi-am zis, si am fugit intr-acolo.