Nu sunt bine

Urasc asteptarea. E prea dureros. Mai bine un NU direct, decat "ma mai gandesc", "da-mi putin timp"... e prea dureros. Imi vine sa dau cu telefonul de pamant in asteptarea unui semn. Sau..cateodata imi vine sa sun eu si sa-i tip in telefon "bai idiotule nu vezi cat sufar din cauza ta?" si sa inchid. Asta m-ar face sa ma simt mult mai bine. De ce? Pentru ca o data in viata as vrea sa ma descarc in fata lui. Nu vreau sa creada ca da, sunt bine, mi-e foarte bine, ma distrez, pentru ca nu e asa! Nu sunt bine si as vrea ca el sa stie asta.
Nu-mi place cand afisez celebra masca in fata lui cand ma intreaba ce fac, "buna, ce sa fac si eu ... bine :)"
Pacat ca nu va afla niciodata...

Priviri

Si stateam fata in fata.
Nu vorbeam.
Ne priveam.
Ne priveam.. si ne priveam
Mai luam o gura de bere si mai trageam din tigara.
Si-i spuneam din priviri "Te iubesc!"

Inchid ochii

Stropii imi ating din ce in ce mai puternic pielea, ajung sa ma biciuie.
Opresc apa, stropii isi continua marsul prin par, spre sani si cad cu zgomot in cada. Ma intind dupa prosop, dupa acel prosop, cu care s-a sters si el odata, ma invelesc cu el. Il simt, simt ca il imbratisez.
Acea senzatie se indeparteaza din ce in ce mai mult de mine. Ajung sa uit, sa uit acei fiori ai imbratisarii, acele clipe par atat de departe. Dupa cateva secunde, devin indiferenta la acea atingere a prosopului. Il dau jos si ma duc in camera. Ma intind in pat. In patul meu imens si alb, pangarit odata de el.
Inchid ochii.

Tristete

As vrea sa am o cutie mare, si de fiecare data cand sunt trista, sa ma ascund in ea si sa ii pun capacul, sa nu-mi vada nimeni lacrimile, sa nu ma vada nimeni asa. Vreau ca in acel moment, daca va intreba cineva de mine, cineva sa-i raspunda, ca nu exist, nu nu a existat niciodata o Carla. Vreau ca in acel moment lumea sa uite complet de mine, asta vreau, si eu, la randul meu sa uit de ei.
As vrea ca inchisa in acea cutie, sa nu ma gandesc la nimic, as vrea sa stau acolo mult timp si sa ma linstesc, sa plutesc, sa fiu ca aerul; pregatita sa infrunt o alta suparare, o alta dezamagire, o alta tristete.

un corp de mult uitat

Mereu ma trezesg greu diminetile... e imposibil sa ma trezesc la primul sunet al ceasului, e imposibil, pot spune ca urasc diminetile. Nu, nici chiar asa.
Ah, ce dimineata frumoasa. Ma uit la ceas, 10.00, am fost chiar matinala. E sambata, asta inseamna ca pot lenevi toata ziua. Mai stau putin, aprind televizorul, asa fac eu ochi mai repede. Dau pe desene animate, imi plac desenele animate, adica imi plac clasicele. E un episod din Tom si Jerry, ma trezesc imediat, mereu am sperat ca intr-o zi, Tom sa-l prinda pe Jerry, evident ca nici de data asta nu l-a prins. Ma trantesc in pat si ma intind. Bine.. ma trezesc.
Ma duc la baie, imi dau cu apa pe fata si caut prosopul. Ma sprijin de chiuveta si ma uit in oglinda. "Arat groaznic in dimineata asta, cum sa arat eu bine pe langa o asemenea zi?" Ma dezbrac, imi arunc hainele in coltul baii si urc in cada, am nevoie urgenta de un dus.
De obicei pierd mult timp sub dus, mai ales sambata.
Imi pun prosopul, aah cat ador sa stau in prosop. Ma intind in pat. Inchid ochii. Lipseste ceva, ziua nu poate sa fie perfecta asa. Deschid ochii si trag aer in piept. Simt acel parfum care continua sa-mi evoce acel corp de mult uitat.

orasul

Am fost si la tara, dar nu am rezistat mai mult de o saptamana, orasul ma atragea ca un magnet. Iubeam senzatia de asfalt incins, mirosul unui motor pur de Dacia, parca trecuse o fesnicie de cand nu mai respirasem ceva asemanator.
Nu suportam mirosul de balega sau de fan, nu suportam arsita de la camp.
Ase e, sunt un monstru, dar unul care trage aer in piept de fiecare data cand o Dacia trece pe langa. Ador sa pun mana intr-o zi de vara torida, pe crapaturile de pe strada, sa simt acea caldura care parca vine din centrul pamantului.
Imi plac isteriile din trafic, pasiunea cu care soferii apasa acceleratia si franeaza brusc la semafoare.
Imi place traficul greu, cand stau in masina cu radioul pornit, cu geamul pana jos si cu o tigara in mana. Iar cand ajung acasa, parca se rupe ceva din mine...astept o noua zi.

vise

Tin minte serile acelea din Rotterdam, cind mergeam cu mama pe stradelele din jurul portului. Sirenele vapoarelor uriase sfisiau ceata calduta care ni se lipea de obraji ca un voal ud. Mergeam in pas cadentat ca sa ne incalzim, umezeala ne patrundea in oase, si cintam marsuri germane. *
Ne oprisem in fata unui magazin de palarii; erau de toate felurile, pentru toate ocaziile. Ce noroc am avut ca am nimerit magazinul inchis, ca altfel, mama sigur ar fi facut paguba in bugetul familiei. Cu greu o convisesem sa mergem mai departe, vroiam sa vad vapoarele in seara aia. Nu eram departe de port, prima sradela la dreapta si bereit. Eu eram cu vapoarele ca mama cu palariile, diferenta era ca eu n-aveam bani nici de carma; dar imi placea sa le privesc, imi placea mult. De multe ori ma furisam noaptea pe puntea unui vapor pozitionat mai in umbra si faceam pe capitanul, dadeam ordine, tipam de bucurie. Asta pana intr-o zi, cand mama si-a dat seama ca plecam noaptea de acasa. Nu mi-a spus nimic nici pana in ziua de azi, dar stiam ca de fiecare data cand veneam singur in port, ea ma urmararea. Nu stiam de ce facea asta, se punea in pericol, o femeie tanara, cocheta plimbandu-se singura prin port si ascunzandu-se dupa panouri publictare.
Renuntasem la visul meu, la mica mea placere, nu-mi placea sa o pun in pericol, pentru ca asa era, era in pericol, oricine ar fi putut profita de ea.
Acum, cand vedeam vapoarele, mai ca imi venea sa o trag pe punte si sa plecam pe mare, ca doi indragostiti care fug de lume. Asa am fi putut fi si noi, amanti plecati pe mare, condamnati la o eternitate de singuratate. Dar cu o femeie ca mama, niciun barbat nu avea cum sa se plictiseasca.
Ma vazuze pe ganduri, sigur ghicise la ce ma gandeam, a preferat sa imi atenueze chinul, luandu-ma cu orice pret din fata visului meu. Atunci eram tare furios, dar am inteles ca era pentru binele meu. Eram asa un visator atunci...


Nota

* Fragment din romanul Sexagenara si tinarul de Nora Iuga

cartea viselor sau cartea vietii

Intorc pagina, am ajuns la un alt capitol. Ma uit sa vad cat mai am de citit, peste cate trebuie sa mai trec. Paginile parca nu se mai termina. "Uite cat mai ai, treci peste, doar nu o sa ramai la capitolul asta o vesnicie", imi zice mama mangaindu-ma pe crestet. "Vreau sa fiu singura, te rog, vreau sa rasfoiesc in liniste" ii raspund. Are atata dreptate, mereu are dreptate...sunt nervoasa, nervoasa pe mine fiindca nu o ascult niciodata. "Da, uite urmeaza un nou capitol, si inca unu, si inca unu." Dar nu incetez sa ma intreb, de ce acesta a fost atat de scurt... de ce. Dau inapoi foaia. "Imi place" zic zambind. Mai dau o pagina inapoi, inca una, si inca una, si tot asa, pana la inceput. Cat mi-as dori sa ma pot intoarce in timp de cate ori as avea chef. Sa fie asa simplu, asa...ca si cum ai citi o carte.
Acum.. nu pot spune unde sunt. Inapoi ...sau inainte.. sunt cu o pagina in mana.. sunt undeva pe aici..la granita cum ar veni..